Dorizuza's Blog

Japonia – episodul 3

Februarie 9, 2011
2 comentarii

Promit solemn ca pana in anul 5 sa termin de povestit.

In prima seara in Japonia, dupa ce am admirat camera, am iesit sa ne plimbam.
Hotelul era construit in panta dealului; parterul dintr-o parte era un etaj din partea cealalta (sau invers: subsolul dintr-o parte era parterul din partea cealalta). Ei alesesera, arbitrar, ca lobby-ul sa fie la nivelul 4. Nivelele de sub lobby era un mini-mall. Erau 2 lifturi separate: 1 pt nivelele de sub 4 si 1 pt nivelele de peste 4. Erau si multe coridoare, mai multe intrari in hotel (la 1, la 4…) plus un tunel special pt pietoni care facea legatura cu gara.
Iesirea din hotel a fost o plimbare in sine.
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Poze de pe strada:
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Masinile japoneze, ca si proprietarii, sunt mici fata de cele europene si minuscule fata de cele americane.
Photobucket
Au parcari suprapuse
Photobucket
Photobucket
si parcari speciale pt biciclete
Photobucket
Si magazine specializate pe surfing, desi era un frig afara…
Photobucket
Erau niste pasarele pt pietoni, ft smechere: puteai sa mergi nu doar de pe o parte a drumului pe cealalata, ci si in diagonala, si chiar o bucata de drum de-lungul strazii, pe deasupra ei.
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Tot plimbandu-ne, ne-a luat foamea. Am contemplat resemnati semnele indescifrabile de la restaurantele autohtone,
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
apoi am intrat intr-un supermarket.
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Am gasit niste deodorant sub forma de… hartie X_X
Photobucket
La capitolul mancare, tot nimic familiar.
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Ca mai toti vesticii din Japonia, ne-am indreptat, invinsi, catre un McDonald’s.
Photobucket
Photobucket
Tata si-a luat un german sausage. Poza asta ar putea fi un simbol ar globalizarii:
Photobucket
Erau si multi japonezi care mancau acolo. Ca doar nici romanii nu mananca in fiecare zi sarmale.

Ne-am intors la hotel. Luasem totusi 2 ceaiuri de la supermarket.
Photobucket
Al meu e cel din dreapta, cu eticheta galbena cu frunze de toamna. Avea gust de… coaja de seminte prajite. Mai bine nu pot sa-l descriu. Totusi, era suportabil fata de ceaiul ales de tata, pe care scria mare “Healthy” si care avea gust de iarba. Daca va intrebati de unde stiu ce gust are iarba, inseamna ca n-ati avut idei prea crete cand erati copii, si ca n-ati luat niciodata extract de orz cu SOD.

PS: luminile exterioare
Photobucket

Anunțuri

Publicat în Uncategorized

concurs iPad mxhost.ro

Noiembrie 30, 2010
5 comentarii

Intrerup din nou seria de post-uri despre Japonia pt a participa la un nou concurs. Am scris intr-un post precedent ca am gasit un concurs care pune la bataie un iPad 😀 E, asta e. La ala cu weekend-ul la Moeciu am renuntat, n-am avut timp sa inventez o poveste despre zapada.
Iar acum, tre sa scriu cat de grozav e site-ul asta mxhost.ro care organizeaza concursul asta.
Prima rubrica zice „acasa”. Mai departe.
La „solutii web”, prima categorie e „inregistrare domenii”.
Dragut, aici iti scrii domeniul pe care l-ai vrea, iti alegi extensia de domeniu (.com, .ro, .org etc), ei verifica daca e disponibil, si gata, poate fi al tau. Scriu si eu primul lucru care-mi trece prin cap: „cucubau” si aleg terminatia .org ca sa fie mai oficial. In mod surprinzator (sau nu?) am noroc, deoarece cucubau.ro, cucubau.com, cucubau.net, cucubau.us si cucubau.info sunt toate ocupate, cica. Interesant. Asta explica multe. Mai sunt libere doar cucubau.org, cucubau.biz, cucubau.tv si cucubau.eu. Asta mai lipsea, pagina oficiala „cucubau” a Uniunii Europene. Imi afiseaza si pretul. A, deci e pe bani. Dar ok, e rezonabil: 52.95 ron pe an. Cred ca adaca as avea cu adevarat nevoie pt o afacere sau ceva, as plati. Doar cucubau.tv e mai scump: 189 ron/an. Oare cum ar arata un fel de Dan Diaconescu de la cucubau.tv? Si pe cine ar avea drept Elodia? Pe Ronald McDonald?
Next. „Solutii web” – a doua categorie: „gazduire website”.
Imi ofera aicea niste pachete de gazduire pe nivele de pret corespunzatoare la cantitatea de MB/GB, casute email, baze de date si chestii de-astea. Interesant e ca mi-au setat automat sistemul de operare ca fiind Linux. Cealalta varianta e Windows. Oameni buni, un utilizator de Mac s-ar putea simti jignit. Doar pt ca nu e Windows, nu inseamna automat ca e Linux. Lasati macar optiunea „Other” sau ceva de genul. Si faceti oferta si pt Mac! Cine a fost dispus sa dea atatia bani pe un Mac va fi dispus si sa plateasca in plus pt cucubau.tv
Restul site-ului deja incepe sa sune a limbi straine, cu tot felul de prescurtari tehnice. Cand si pagina de FAQ contine expresii extraterestre, stii ca e momentul sa te opresti. Plus ca am depasit de mult cele 200 de cuvinte.
numar pt concurs: 4927


Publicat în Uncategorized

Japonia – episodul 2

Noiembrie 30, 2010
2 comentarii

Revin.
Soferul ne-a dus de la Kansai International Airport (de langa Osaka) pana in Kobe la ANA Crowne Plaza Hotel. Hotelul era foarte misto, modern, curat, inalt de 30 si ceva de etaje. Si, bineinteles, construit sa reziste la cutremure si alte asemenea chestii cotidiene. Intr-o noapte a batut vantul mai tare si au afisat o hartie de genul “dragi oaspeti nu va speriati ca suiera vantul, e perfect normal, asa e proiectat hotelul, nu e nici un pericol”; si ni le-au trimis si in camera =))
Japonezii, spun din start, au cele mai bune intentii si cele mai bune maniere. Dar stau prost cu engleza. Un vestic s-ar descurca mult mai usor in Romania decat in Japonia, strict lingvistic. Daca stau sa ma gandesc, insa… cand ma uitam la literele lor, care nu seamana cu nimic pamantean si mai se scriu si de la dreapta la stanga, mi se parea un miracol ca stiu si bruma aia de engleza pe care o stiu. Acesti oameni au reusit sa invete nu doar propriul alfabet, care mi se pare o performanta in sine, ci si unul complet nou, si se descurca! (paranteza: se pare ca limba japoneza are, singura, 3 alfabete.)
Cum am ajuns in camera, am fotografiat privelistea:
Photobucket
Orasul Kobe se intinde inghesuit intre mare si munte. A reusit insa sa triumfeze asupra ambilor: pe mare s-au construit insule artificiale iar muntele a fost remodelat pe ici pe colo sub forma de platouri numai bune de construit – de exemplu, cladirea cea mai din dreapta din imagine pare izolata datorita unor paduri, poate, dar de fapt e situata la cativa zeci de metri mai sus decat restul, pe un deal plat amenajat din panta muntelui. Se vede mai bn ziua, o sa pun poze…
Apoi am pozat camera.
Photobucket
Moderna, draguta, nici vorba de acele rogojini de cosmar din cartea aceea. Totul ca pentru vestici. Ma rog, aproape totul…
Photobucket
Photobucket
La toaleta insa nu s-au putut abtine si au facut-o cat se poate de japoneza, dupa descrierea din carte.
Photobucket
Adica: avea un sistem complex de butoane care provocau un jet de apa de… dedesubt. Pentru cei obsedati de igiena… desi mie mi se pare mai degraba invers. Recunosc ca nu am incercat. Doar am filmat dispozitivul functionand singur; o sa pun pe youtube.
Photobucket
Etc: veioza, radio, telefon…
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Pringles in japoneza 🙂
Photobucket


Publicat în Uncategorized

ranting despre soferii de azi

Noiembrie 29, 2010
1 comentariu

Intrerupem programul obisnuit ca sa-mi vars oful legat de soferii de azi.
Zilele trecute, eram pe Bulevardul Dacia, intre Piata Romana si intersectia cu Calea Grivitei. E un segment unde drumul se curbeaza usor spre stanga. Nu mult, dar destul cat sa nu vezi foarte departe in fata ta. De asemenea, tot pe acolo e o intersectie mai mica, cu o strada cu unic sens: sensul e spre dreapta cum veneam eu, deci spre stanga pt cei din sens opus. Cineva care vine din sens opus si vrea sa opreasca pe-acolo nu are prea multe optiuni, pt ca nu poate sa faca dreapta (sens interzis), nu poate sa faca stanga si s-o ia pe straduta aia (teoretic, pt ca e linie continua) si nu-i ramane decat sa mearga tot inainte pana la romana si sa gireze (dar deh, romanul s-a nascut grabit).
Si vin eu pasnic, regulamentar, pe banda din dreapta, dinspre romana. Pe sensul opus, coada lunga. Nimic neobisnuit.
Cand ajung in dreptul stradutei cu sens unic la dreapta, chiar in dreptul ei, drumul devine vizibil pe o portiune mai lunga si ce priveliste mi-e dat sa vad: un stimabil domn sofer, intr-o dacie, mergand pe contrasens PE BANDA MEA!!! Banda de la marginea drumului (sunt doar 2 benzi pe sens). Deci nu era pe banda de laga axul drumului, cum se intampla uneori cand cineva nu mai suporta si se hotaraste s-o ia pe contrasens. Nu sarise cu o singura banda de locul lui regulamentar, ci cu 2! Era pe banda mea si venea direct spre mine.
FRANA!
Am oprit fix in dreptul stradutei. In dreapta mea mai era ceva spatiu: intre masina mea si marginea drumului care se continua cu marginea stanga a stradutei. Banda din stanga mea era libera.
Soferul nu da semne deosebite ca ar fi ceva in neregula. Ar fi putut sa franeze si el, sau macar sa se duca pe banda mai aproape de ax ca sa evite impactul. Dar nu. El a observat ca am franat si si-a continuat imperturbabil traseul planificat de la bun inceput. A mai mers cei cativa merti ce-l separau de mine si apoi s-a strecurat prin dreapta masinii mele, luand-o pe straduta.
Romania.
Nu tu politisti, nu tu nimic. Nici nu i-am retinut numarul.
Si in fond ce conteaza? Doar n-a fost nimeni ranit. De data asta…
Culmea e ca nici nu m-am speriat foarte tare. Nu stiu exact de ce.
Prima ipoteza: cumva la nivel mai mult sau mai putin constient mi-am dat seama ce avea de gand. Am mai vazut soferi facand astfel de manevre, nu chiar in acel loc si, e drept, nu pe o distanta asa de lunga pe contrasens. Dar am invatat sa anticipez astfel de sclipiri de geniu din partea celorlalti participanti la trafic.
A doua ipoteza, mai creepy: m-am detasat, pur si simplu. De ce spun asta: pe vremea cand invatam pt carnet, si pe vremea cand eram sofer incepator, anticipam tot, eram atenta la tot, luam mereu in calcul cel mai rau scenariu posibil si ma pregateam pt el. Daca as fi aplicat aceeasi atitudine in acest caz, ce ar fi iesit? Vazand o masina venind pe contrasens, pe banda de pe marginea drumului, si vazand ca nu opreste cand eu franez si nici nu incearca sa ma evite, ar fi fost usor sa uit de straduta din dreapta si sa-mi fac cele mai negre ganduri: e nebun, e sinucigas, a adormit la volan, i s-au defectat franele sau mai stiu eu ce. Scenarii se gasesc, si as fi avut cateva secunde bune sa ma sperii foarte tare, chiar sa fac infarct. Asa, nu m-am gandit, nu am analizat prea in detaliu. Nu am gandit, pur si simplu. M-am gandit ca tre sa fie ceva-ceva, o avea el vreun motiv. Am avut incredere in judecata unui om care venea spre mine pe contrasens. De ce? Nu-i frumos, da-i mai sanatos.
Nu poti sa fii intreg la cap si sa conduci in Romania. Sau cel putin in Bucuresti, nu zic, ca altundeva n-am condus.


Publicat în Uncategorized

Japonia – episodul 1

Noiembrie 29, 2010
1 comentariu

In sfarsit, am ajuns in Japonia.
Am aterizat la aeroportul Kansai. Asta e unul pe langa Osaka. Exista si aeroportul Osaka, dar l-au retrogradat la zboruri domestice. Asta international e mai smecher. E facut pe o insula artificiala, proiectat sa reziste la cutremure si taifunuri, si are cel mai lung terminal din lume. Pe sleau, cea mai lunga sala de asteptare din lume. Suna bine, nu?
Photobucket
Din fericire, noi a trebuit chiar sa ne grabim ca ne astepta limuzina trimisa de la hotel.
Photobucket
In limuzina, am avut parte de primele socuri culturale.
In Japonia, se conduce pe stanga. La fel ca in Anglia, Australia si inca… destule tari, according to wikipedia.
Prima data cand am vizitat o tara in care se conduce pe stanga, am fost in Australia. Mare branza, am zis eu. Volanul e invers si conduci pe stanga in loc de dreapta.
Perceptia mea asupra acestei probleme s-a schimbat dramatic dupa ce mi-am luat carnetul de conducere.
Totul e pe dos.
Daca m-as trezi intr-o masina cu volanul pe dreapta si ar trebui sa conduc pe stanga, m-as simti foarte stinghera si as incerca sa stau la o parte, sa nu-i incurc pe ceilalti. Pt mine, asta se traduce prin impulsul de a tine dreapta… dar aici tre sa tii stanga! Pt ca in dreapta e axul drumului, pe aici trec cei cu viteza mare si tot pe aici se fac depasirile. Adica exact invers fata de cum te astepti.
In plus, cand drumul se curbeaza si vin masini din sens opus, e mai bine sa te uiti in alta parte, mai ales daca ai carnet. De ce? Pt ca:
In Romania (a se citi: oriunde se circula pe dreapta), trebuie sa fii atent la curbe si sa anticipezi orice greseala/prostie/inconstienta a celui care vine din sens opus. Daca faci stanga, de exemplu, cel care vine spre tine va fi supus fortei centrifuge si s-ar putea sa ajunga pe sensul tau, cel putin partial. Invers, cand faci dreapta, iarasi celalalt va fi supus fortei centrifuge si daca se teme sa n-o ia prin parapet, mai ales daca merge la viteza mare, o sa ia curba mai strans, si iar s-ar putea sa te trezesti cu el in fata.
In Japonia, tot ce anticipezi intra in conflict cu ceea ce vezi, mai ales noaptea, mai ales daca esti la cativa metri buni distanta de cel care vine din sens opus. Iar efectul psihologic asupra unui sofer vestic este „We’re gonna die” de fiecare data cand se apropie o pereche de faruri.
Eu mi-am usurat calatoria facand poze. Am evitat pe cat posibil sa ma imaginez conducand.
Cel mai greu a fost pentru tata, care a stat pe scaunul din dreapta-fata; adica locul soferului la noi, dar locul pasagerului la el. Se simtea ca si cum ar conduce masina dar ii lipseste volanul. Soferul s-a oferit sa-i dea un volan de jucarie ca sa se simta mai bine.
Soferul, btw, avea manusi albe si o cascheta neagra. Ca sa nu mai spun ca masina era impecabila si avea si GPS. Bine, limuzina ca limuzina, dar tot asa curati si aranjati erau si soferii de taxi, cum aveam sa vedem mai tarziu. Unii aveau banchetele acoperite cu dantela.
Japonezii au o chestie interesanta la barierele astea unde tre sa platesti taxa de drum.
Photobucket
Nu prea se vede bine in poza asta, dar zic sa nu uit pe urma.
Unele culoare aveau un dispozitiv special care ridica bariera fara ca soferul sa opreasca si sa scoata vreun ban din buzunar. Pentru ca scoate aparatul direct de pe card! Sistemul asta e folosit mai ales de autocare. Soferul/firma isi inregistreaza un card bancar pe masina respectiva si cand autocarul se apropie de bariera aparatul de acolo comunica (nu mai stiu exact cum, dar wireless) cu un dispozitiv mic din autocar, si tranzactia se realizeaza instant; bariera se ridica. Nu exista cozi.
Sistemul asta l-am vazut cand am fost cu autocarul al niste tururi, mai tarziu, prin ultimele zile.
In acea seara, soferul nostru a oprit, a dat banii, iar taxatorul i-a zis „Arigato gozaimas”.
Pe drum am mai vazut chestii interesante, insa nu le postez aici din simplul motiv ca am facut video si nu poze. Candva, cand o sa am timp, o sa ma uit pe filme, o sa selectez ce e interesant, o s-o rog pe Diana sa taie bucatile respective si o sa le pun pe youtube.
Demn de mentionat ar fi totusi un fapt curios: toate blocurile aveau luminile exterioare aprinse. Ce-s alea lumini exterioare? E un concept care nu exista in Romania. Pui o lumina in balcon, ca sa… ce? Sa te apere de hoti? ninja? spirite rele? N-am deslusit nici pana azi. Dar toate, absolut toate apartamentele aveau lumina exact la fel si exact in acelasi loc. 99% sigur: blocul fusese construit asa, cu un bec special in fiecare balcon. Nu pot decat sa presupun ca aveau o cota de energie obligatorie pe care trebuiau s-o consume.


Publicat în Uncategorized

Japonia – episodul 0,99

Noiembrie 29, 2010
1 comentariu

Ai mei au venit sa ma ia cu masina de la Nijikon.
Photobucket
Photobucket
Am ajuns la aeroport cu 3 valize si 1 rucsac. Ne-am intors cu 4 valize si 2 rucsacuri. Insiruirea tuturor suvenirurilor si cadourilor ar merita un serial propriu.
Mi-am facut o poza cu un avion. Just because.
Photobucket
Am avut escala la Istanbul,
Photobucket
apoi ne-am urcat intr-un avion din ala mare de tot, cu televizor la fiecare scaun, cu optiuni de filme, muzica, jocuri etc.
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Am facut multe poze cu norii. Imi plac foarte mult. Aici, avionul zbura intre 2 straturi de nori.
Photobucket
Am zburat deasupra unui pod foarte frumos si foarte lung. Nu mai stiu exact prin dreptul carei tari eram. Stie cineva sa-mi zica si mie?
Photobucket
Cu tot cu zborul Bucuresti-Istanbul, escala la Istanbul si zborul Istanbul-Kansai, ne-a luat cel putin 15 ore.


Publicat în Uncategorized

Japonia – episodul 0,5

Noiembrie 29, 2010
1 comentariu

A mai trecut un examen, am din nou timp liber. In ritmul asta, o sa termin de scris despre Japonia pe la anul. Multumesc publicului pt rabdare. Arigato gozaimas.
In acest episod, prezint o noua etapa in pregatirea mea pt calatoria in Japonia: Nijikon. Acum cativa ani, nu stiam ce inseamna. Cine stie, stie; cine nu, “goagal” is your friend.
Diana, DeeDee pt cei care-i stiu AMV-urile, a vrut sa faca iar cosplay cu o colega si s-au gandit ca ar avea nevoie si de un al 3lea personaj. A fost nevoie de cateva repetitii pana am ajuns sa nu mai bufnesc in ras. M-am distrat teribil, iar sceneta e chiar funny.
La Nijikon, multa lume, costume, comics si mai ales mancare japoneza. Am vrut sa vad, vorba Dianei, ce e comestibil pe-acolo. Nume specifice japoneze n-am retinut. Mancarea de pui a fost buna, la fel si cea de porc. Apoi am ajuns la niste chiftele de… caracatita. Am si facut poza, i se vad tentaculele. Am luat doar o inghititura si mi-a fost de ajuns. Si culmea, nu caracatita m-a dezgustat, ci umplutura – prea grasoasa.
Au fost mai multe scenete una dupa alta. De obicei la sfarsit juriul pune intrebari: “De ce ti-ai ales acest personaj?” etc. Ar fi fost interesant; as fi raspuns: “She made me” pointing at DeeDee. Din fericire, a trebuit sa-mi iau talpasita imediat ca sa prind avionul.
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket


Publicat în Uncategorized

Japonia – episodul zero

Noiembrie 12, 2010
Lasă un comentariu

Am plecat in Japonia pe 24 oct, am ajuns pe 25. Am fost la un congres de neurologie cu tata, in Kobe, unde am stat 8 zile. Pe 2 ne-am mutat la Kyoto; am vizitat si Nara. Pe 4 am plecat, am ajuns pe 5 inapoi in Romania.
Diana, Mirela, Ioana&Irina si Ioana, pasionate de Japonia, m-au rugat sa fac cat mai multe poze. Au iesit cativa GB buni, pe care inca ii sortez. De asemenea, multi oameni de la facultate si-au exprimat curiozitatea fata de calatoria mea. Asa ca incep seria de post-uri despre Japonia.
Dar o sa incep nu cu experienta mea personala, ci cu un fragment din „Comedii la portile orientului” de Andrei Plesu. Cartea nu am citit-o toata; doar fragmentele despre Japonia. Experianta autorului e ceva mai extrema decat a mea, dar asta voi detalia mai tarziu.
Cartea se gaseste aici.
Fragmentul despre Japonia incepe pe la 157 (oricum la sfarsit e un cuprins).
Enjoy!

români în japonia

Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la dife renta. Una e sa te misti în variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta. Ca, de pilda, când calatoresti în Japonia. N-am fost niciodata în Africa, în Australia sau în Caraibe. Pentru mine, Japonia ramâne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai „strain”. Te poti simti strain în Indonezia, parcurgând drumul de la Dja karta lajojakarta, asa cum se simte strain orice euro pean „civilizat” într-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain în bucataria chineza, în coloritul, moravurile si inocenta americane sau în expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cât de cât familiar. In Japonia însa alteritatea e radicala. Te misti în spatiul unei alte uma nitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul…

N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfo logia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga… Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.

Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sunt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, câteva mo mente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingenio zitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sunt însa bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pilda, într-un hotel hipermo-dem, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late aco perite de microcomputere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a con fiscat definitiv, de îndata ce am intrat în baie. Lram cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat, totusi, de ideea ca scopul poate oricând sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezen tau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scau nului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat câteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. In fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica sau ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul func tiona — ca progresul însusi — dupa legi fatale. Intr-o clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram înconjurat de arteziene toren tiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de com plexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarâte, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit, ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde, brusc, soarta omenirii. Ca pot declansa cu tremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca poate fara sa vreau, am dat peste misterul „Facerii” în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialec-tica: o stângace apasare pe butonul gresit, într-un ori ginar closet galactic. Din fericire, la un moment dat toata harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stârnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfârsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: nu mai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de câte ori lasai picioarele sa-ti atârne perpendi cular pe mocheta.

S-ar zice ca, fata de acest abuz tehnologic, closetele traditionale sunt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia. In programul calatoriei, mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului Natio nal de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una dintre toaletele aliniate lânga receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decât dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternând balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea…

La rândul meu, am încasat prima trauma când, in trând în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decât un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. în mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrâna însotitoare care lucra pe post de „bagajist” si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei „de zi”. Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu — mi-a pantomimat, în replica si cu o blânda cruzime, in terlocutoarea mea—ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea. Spre seara, m-am hotarât sa cer de mân care în camera. Alesesem, mai curând la întâmplare, ceva în care identificasem cuvântul „vitel”. A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. „Nu — zic — nu baie! Mâncare! Vitel, care-vasazica! Papa!” „Ba din contra — îmi semnalizeaza cu un surâs budist preopinenta — mai întâi baie! Papa la urma!” Dupa câteva trecatoare accese de dem nitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rânjind, cu un manunchi de nu iele aromate în mâna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat.

încropim, pâna la urma, ceva, un ritual incomplet (in-terruptusî), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si brânza de soia. Se ia, cu doua betigase, câte o felie de came si se agita în fiertura din oala pâna dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Pri mul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pâna vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrun de cum trebuie de miresme. De câte ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: Shabu-shabu! Trag concluzia ca shabu-shabu înseamna, pur si simplu: „agit-o!”, „misc-o!”, „stânga-dreapta!”, „hais-cea!”. Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogo jini medievale.

A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheie turile lui, o încercare dura, barbateasca. Fara exercitiu, pozitia în lotus sau semilotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilo zeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul. Mi-1 amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfârsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune.

Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manânce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filozoful ro mân a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cârpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a de veni desert.) Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schim bata pozitia, pastrând, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarât, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel încât sa-si poata sprijini sezutul pe calcâie. Dupa chinuitorul „lotus” dinainte, noua postura parea mântuirea însasi. Dar numai pentru câteva minute. Calcâiele nu sunt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a cor pului, în plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, domi nând — fara autoritate — fapturile gracile ale celor lalti, pentru care „lotusul” nu parea sa creeze dificultati.

Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Ban-cila, exploatat, obidit, flamând, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cât poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o sin gura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar, parca, mai confortabila: pozitia „Lorelei”. Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fe cioara pe pajiste.. .Japonezii au contemplat cu discre-tiune tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. si cotul amorteste! „Un scaun! Un regat pentru un scaun!” — striga mut fiecare madular al filozofului. Nu exista alta solutie decât abandonul. „Vai, ce gradina frumoasa aveti!” — a gemut Gabriel iluminat si, ridicându-se, a pornit, tam-nisam, s-o viziteze, lasându-si amfitrionii cu lin gura la gura, între doua îmbucaturi.

Am facut o experienta asemanatoare câtiva ani mai târziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi cere monii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pâna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pâna azi ce mi s-a spus în timpul deju nului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experi enta Zen.

Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încât corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. In cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusiseram sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si încercând sa o dominam rational. Facuseram totul pe dos.

Budismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca: stai strâmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! In definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sunt în re gula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: Shabu-shabu!


Publicat în Uncategorized

post sters

Octombrie 27, 2010
6 comentarii

post sters


Publicat în Uncategorized

concurs – fiinta viseaza la un iPad

Octombrie 14, 2010
1 comentariu

Am mai gasit 2 concursuri 😀 La unul din ele pot sa castig un iPad 😀 😀 😀 (si la celalalt un weekend la Moeciu).
Printre conditiile de participare sunt urmatoarele:
Prima conditie este sa deti de cel putin 3 luni un blog, iar acesta sa fie indexat de google in momentul participarii la acest concursul. Blogul trebuie sa contina si minim 5 articole.
Blogul vostru este indicat sa aiba macar 10 mesaje (articole pe blog), sa nu creati blogul special pentru concurs.
Right… ;))
Pey, am creat blogul special pentru concurs… dar alt concurs 🙂 So I’m safe.
Oricum, tre sa am minim 10 articole pana pe 12 noiembrie, plus cele 2 articole pt concursuri. Iar articolele astea despre concursuri nu prea cred ca se pun. Asa ca o sa incerc sa scriu ceva serios. Candva. Cand am timp.
Pazea ca vine blogu’


Publicat în Uncategorized
Pagina următoare »